Scrisori intarziate - Muzica altfel


2014, 31 iulie , Koblenz
Poate o sa zici ca nu e un subiect. Dar din punctul meu de vedere este. Pentru ca am suferit. Ptr ca am fost in extaz. Pentru ca m-am bucurat sau m-am intristat. Ptr ca muzica m-a salvat sau m-a ascuns de ce sau cine vroiam sa ma ascund. Mi-am plans necazurile, mi-am spus pasurile sau m-am simtit “ in al 9-lea cer” cu muzica si prin muzica. Pentru ca as muri si m-as naste si tot asta as face. Pentru ca daca n-as sti si nu m-as pipai constatandu-mi aceasta natura, as spune ca muzica este prima mea natura. Oricum sunt foarte aproape. Nu prea mai tin minte prea multe lucruri de dinainte de varsta de 6 ani. De la 6 ani am inceput studiul pianului si ma tin minte cu pianul langa mine, intr-un fel sau altul. Sunt cateva teme pe care as vrea sa le parcurg in acest ciclu : relatia mea cu...diversele tipologii de muzicieni intalnite, diversele tipologii de joburi intalnite, diversele tipuri de public si relationarea cu acestea, diversele manifestari ale mediei sau diverse fenomene istorice sau mituri in muzica de la noi sau de oriunde.
In primul rand ce este muzica ptr mine. In primul rand este singura arta de provenienta divina, adica e singura arta care exista in Univers in mod independent, fara infuenta umana. Spre deosebire de muzica toate celelalte arte provin de la rasa umana. Muzica exista in Univers pur si simplu. De aici conceptia de provenienta divina. Apoi este vorba de limbajul  si codul de comunicare a muzicii. Spre deosebire de toate celelalte arte, muzica, are un limbaj universal, care se refera direct la resorturile sensibile de perceptie umana. Spre deosebire de celelalte arte ,muzica , comunica sentimente in stare pura, dar si concepte in aceiasi stare intr-o plaja de comunicare mult mai bogata decat o imagine sau un cuvant fie scris sau rostit. Creatorul de muzica si aici ma refer la cei care conteaza, isi extrage inspiratia sau primeste informatia ca un imens catalizator prin canale mult mai subtile si mai departe de realitatea imediata, fata de ceilalti creatori. Ca sa nu mai vorbesc despre efectele benefice sau malefice absolut explicite asupra psihicului si trupului uman, pe care celelalte arte nu le au. Acestea sunt, cred, argumente suficiente ptr a intelege muzica mult mai profund decat, poate, ii este dat sa fie inteleasa si pana la urma, cred, ca aceasta este calea corecta si fundamentala de analiza si intelegere a muzicii. Mai apoi pot fi etalate judecatile de valoare legate de filosofie, estetica, de ingeniozitatea constructiei sau de consistenta talentului.
Dpdv istoric consider ca tot ceea ce s-a inceput odata cu ars antiqua si practic "s-a incheiat" cu , de exemplu, Paul Hindemith sau Benjamin Britten adica de prin 1100 si pana prin 1970, vreme de aproape 9 secole cu toata pleiada de mari compozitori din toata aceasta perioada s-a continuat cu muzica marilor trupe de rock progresiv, cu toata pleiada de jazzmeni straluciti ai anilor 60-70, dar si de mai tarziu, pana undeva la sfarsitul mileniului. De atunci si pana acum vreme de 15 ani linistea s-a asezat peste creatia lumii, regresiv dar absolut evident. Pe nesimtite. Iti dau cateva exemple. Pe la 1850 erau in viata sau in plina activitate mai mult de 5 mari compozitori. Mai degraba cred ca erau vreo 10... te duceai la Paris il intalneai pe Berlioz si Chopin. Te duceai la Viena si il intalneai pe Liszt si Schubert. Te duceai la Berlin te intalneai cu Wagner sau Schuman. Exemplele sunt aleatorii si nu au neaparat consistenta istorica clara. Cert este ca pe parcursul a vreo 50 ani ,in secolul 19,s-au perindat unii dintre cei mai ilustrii creatori de muzica ai planetei. Nu stiu cati au fost, cu exactitate, dar « mustea » Europa de muzica si de muzicieni de valoare.
Anii 60-70-80 in jazz si rock. Secolul 20. Led Zeppelin, Pink Floyd, Emerson Lake and Palmer, sau Miles Davis, John Coltrane, Cick Corea, Duke Ellington si multi altii. Iarasi “mustea” Europa si acum America, de muzica si muzicieni de valoare. Mai apoi in anii 90’ lucrurile au inceput usor sa « apuna » iar acum este din ce in ce mai liniste pe toate planurile. Se traieste din amintiri.Ce vreau sa spun ? Pai in primul rand faptul ca Bernstein are dreptate. Nu exista muzica culta sau inculta, adica nu e Beethoven cult si Led Zeppellin incult. Nu exista muzica clasica si muzica moderna. Pentru contemporanii sai Beethoven era « extraterestru ». Acum ptr noi este o muzica foarte tonala si riguros construita fata de alte « inovatii » actuale. Iar inovatiile actuale gen, "urmeaza sa mananci un covrig", cum imi povestea un coleg dintr-o orchestra prestigioasa din Bucuresti ca a intalnit la un festival de muzica "culta" moderna, nu consider ca sunt pasi inainte. Cand au aparut ptr prima oara, acele trupe de « chitari electrice » erau vazute ca niste aberatii fara nici un viitor. Acum Jimi Hendrix este un « clasic » care a schimbat muzica rock a planetei, fara sa isi propuna asa ceva. Nu exista muzica grea sau usoara. Daca facem, spre exemplu, o comparatie intre creatia lui Domenico Scarlatti si concertele de pian ale lui Keith Emerson vom vedea ca muzica grea este unde ar trebui sa fie cea usoara si viceversa. Iar Bernstein avea dreptate cand spunea ca muzica marilor compozitori de pana la Britten, spre exemplu, se numeste muzica exacta, adica o muzica ce e cantata dupa o partitura exacta. Spre deosebire de cealalta muzica ce poate avea partitura dar marja de interpretare e mai mare si atunci poate fi numita inexacta, evident nu in sens periorativ. Mai apoi vreau sa spun despre aceasta continuitate a muzicii de salon sau de sala de concerte care s-a asezat in cultura pop a secolului 20. Exclusivistii din zona muzicii exacte sigur ca nu pot imbratisa aceasta teorie. Cum sa il compari pe Beethoven cu Pink Floyd. Dar cu siguranta daca au ascultat, inteles si studiat Beethoven, cu siguranta nu au ascultat, inteles si studiat Pink Floyd. Eu unul, sunt de parere ca unul ce a ascultat, cantat, studiat si inteles si Beethoven si Pink Floyd, ca Beethoven-ii secolului 20 au fost Richard Waters si David Gilmour de la Pink Floyd. Exclusivistii din lumea jazz-ului sau rock-ului sunt cu siguranta la fel ca si ceilalti.
Instinctul apartenentei la "tribul" x, y sau z ii face sa nu-si doreasca sa vada mai departe de varful nasului, chiar daca multi dintre ei sunt in stare. Aici vorbesc despre multi oameni pe care ii intalnesti ca sporteri fie dintre cei cu muzica "clasica", fie dintre cei cu jazzul sau chiar rockul. Ceea ce vreau sa mai spun este ca tot ce a aparut dupa 1970 incoace, in ceea ce priveste muzica exacta sunt niste epigoni. Cu mici exceptii lumea muzicii exacte pana in pragul mileniului 3 s-a polarizat mai mult pe actul interpretativ decat pe actul creatiei. Din pacate incepand cu 2000 a cam disparut si asta. In secolul trecut se exprimau zeci de pianisti, violonisti, violoncelisti, chitaristi si dirijori de mare clasa. Acum, de abia daca ii mai numeri pe degetele de la o mana. Ca si in cealalta « barca ». Daca in anii 70-80 se scriau cantece valoroase pe banda rulanta, acum e o aproape« liniste » dezamagitoare si chiar nu inteleg unde sunt si ce fac« armatele » de compozitori de valoare care scriau pana mai ieri ptr Withney Houston, Mariah Carey, Celine Dion, Lara Fabian sau Cher, spre exemplu. Am scris acum ceva timp un articol cu titlul « Nedreptatea de a fi creator » in care “deplangeam” faptul ca un cantec celebru, cum ar fi “I will always love you” este cunoscut de opinia publica ca apartinand interpretului si nu compozitorului, ca si cum s-ar spune in dreptul simfoniei a 9-a, London royal symphony si nu L. van Beethoven.
Sigur ca nu il plangeam pe compozitorul respectiv, el fiind remunerat pe masura si onorat, printre altele cu un loc in Rock’n’ roll hall of fame de la Cleveland sau cu un Grammy. Creatori ca Michael Masser (Did we almost have it all - Withney Houston, Miss you like crazy - Natalie Cole) sau Will Jenings (Tears in heaven - Eric Clapton, My heart will go on - Celine Dion)sunt in aceasta situatie, de exemplu. Mai sunt si altii, cum ar fi Terry Britten si Michael Chapman, despre toti acestia, marele public, nu prea stie mai nimic.
Traim intr-o criza muzicala fara precedent. Daca as extrapola, cu toate ca nu e locul potrivit aici, as spune ca traim intr-o criza puternica a spiritului, in general, datorita a peste 300 de ani de materialism,de peste 100 de ani de consumism si de peste 50 de ani de mecanicism,de viata, in general mecanica, de educatie mecanica si mai nou de 15 ani de gadgetism, dar sigur ca asta e alt subiect. Probabil ca, intr-o dimensiune superioara, e nevoie de toate aceste perioade.

2014, 20 august, TrierGermania
Poate parea ciudat dar am sa-ti scriu despre public. Asa cum il vad eu. In primul rand, ce e publicul? O masa amorfa de oameni cu personalitati distincte si cu aplecari diferite si nuantate spre muzica in functie de cultura, timpul in care a trait individul, in functie de educatia lui si ofertele timpului in care a trait. Mai intai despre relatia cultivat(avizat) si « din popor ». Intotdeauna de-a lungul istoriei umane, publicul avizat a fost unul restrans. Nu puteai canta o misa sau un motet in afara bisericii, mai ales ca era o erezie, dar in afara de asta, daca totusi ii trecea cuiva prin minte sa faca asta( nu am stiinta de asa ceva) si sa cante un motet la un targ de vite sau la sarbatorile vreunui oras sau vreunui feudal nu cred ca era bine sau macar potrivit. Muzica « culta » in vremea evului mediu, renasterii si chiar pana in zorii secolului 20 era destinata zonei cultivate a societatii, care, fie vorba intre noi, nu era intotdeauna si avizata. Multi si mai ales multe mimau cunoasterea si aprofundarea muzicii din pricina unor interese de ordin social, financiar sau erotic. Problema, dramatica sau comica ramanea tot in tabara muzicienilor sau muzicantilor(o sa discutam si de aceasta variabila) si acestia impartiti dupa cum dadea bunul Dumnezeu dar asta e alta treaba. Daca e sa scoatem categoria semidoctilor, trogloditilor si inchipuitilor in a intelege si patrunde muzica de orice calitate ar fi ea, cam intotdeauna in istorie vom ramane cu elitele, intotdeauna destul de restranse. Acelasi lucru se intampla si in zilele noastre cu modificarea rezultata din aparitia mediei ca si transmitere, ca si reducere a spatiilor si timpului de aflare dar si de intelegere. Dar, iarasi, despre asta alta data. Publicul actual, dupa parerea mea e impartit, mai mult sau mai putin, nu trebuie sa iei asta ca pe o valoare absoluta, dar in marea lui majoritate, in primul rand este un public mecanic, mecanicist, mecanizat. In primul rand e un motiv independent de vointa fiecaruia. Marea majoritate a mediei promoveaza ceea ce s-ar putea numi bubble-gum music sau fast-music si anume muzica de consum, muzica fara valoare, fara mesaj spiritual, fara har divin. De obicei reteta e simpla. Trebuie sa existe acel kick-bass, in masura de 4 timpi, pe fiecare timp al masurii si peste treaba asta cateva sampling-uri, nu multe, sa fie cat mai simplu, care apar si dispar pe parcursul melodiei. Important este ritmul care trebuie sa iti patrunda in stomac si in creier. Linia melodica trebuie sa fie foarte simpla, cat mai simpla, de parca trebuie sa ne raportam la amoebe, nu la oameni si trebuie cantata de o fata cu buricul, tatele si picioarele la o cat mai erotica vedere care sa stie miscari lascive si provocatoare, care sa de-a frau liber imaginatiei baietilor si barbatilor mai influentabili sau, dupa caz, trebuie cantata de un baiat ce trebuie sa dovedeasca in mod evident prezenta multipla la o sala de fitness, eventual cu steroizii la zi, cu tatuaje cat mai spectaculoase, cu o tunsoare Hollywood actualizata ,iar in ambele cazuri atitudinea « cool » este obligatorie, iar talentul sau vocea sunt optionale nu reprezinta conditii sinequanon. Una din principala atributie a muzicii a fost distrusa prin media la nivelul mediei de grup a publicului. Anume a atentiei si perceptiei fata de actul muzical in sine. Marea majoritate a publicului asculta muzica simpla, mult prea simpla as spune, ca pe un accesoriu de imbracaminte sau ca si mancarea fast-food caruia nu ii dai nici o atentie si in nici un caz nu stai sa o savurezi sau sa ii patrunzi sensurile care oricum nu exista. Asadar media a cerut, publicul a « inghitit », iar « muzicienii » au oferit. Se asculta muzica in graba, se promoveaza in graba muzica, in ce feluri vom vedea cu alta ocazie, se produce muzica la kilogram si toata lumea din acest circuit e multumita si linistita. Apoi, mai exista un aspect in care publicul este destul de afectat in mentalitatea lui in a consuma muzica. Capul rautatilor in aceasta zona sunt agentiile de publicitate, care, pe de-o parte au oferit gratuit spectacolul muzical tuturor oamenilor, s-au pozitionat ca si model si lumea politica a copiat imediat modelul in cursa ei dupa voturi oferind deasemenea fie la vedere in campanii electorale, fie sub paravanul vreunei sarbatori locale reale sau inventate, deasemenea spectacole muzicale gratuite, in piata, in aer liber. Artistii si prestatorii de servicii audio-video s-au bucurat de acest « ciolan » care parea nesfarsit intr-o vreme si care cu timpul s-a mai subtiat si n-au realizat si nu realizeaza si cu siguranta nu vor realiza ca in acest fel isi distrug singura piata care ar trebui dezvoltata si care conteaza ptr artisti si facatorii de spectacole si anume piata spectacolului pe bilet fie indoor fie outdoor de orice gen ar fi el, de la manele la muzica « exacta ». Astfel publicului i s-a semanat in creier ideea ca aparitia unui artist preferat  ii este la indemana, ca nu trebuie sa plateasca nimic ptr asta, caci il vede cel putin o data pe an in piata publica, pe gratis si ii asculta oricand doreste piratandu-i senin muzica si astfel iarasi nu plateste nimic ptr asta. Deci, muzica pe banda la radio, in masina, la metrou, la un televizor in colt pe care nu il baga nimeni in seama intr-un bar, o frizerie sau intr-un market. Muzica la discretie mai mult sau mai putin live si la indemana pe net, toate gratis. Asta este perceptia sociala si economica a muzicii pe care o intalnim la tot pasul in fiecare zi. Asta cand avem treaba sau muncim. Cand ne distram cu atat mai putin ne poate sta atentia la criterii de ordin estetic. Marea majoritate alearga dupa combinatia muzica antrenanta(distractiva)-alcool(droguri)-erotism(sexualitate). Asta este paradigma general acceptata la nivel mondial in care marea masa a oamenilor spun si traduc aceasta paradigma prin distractie, prin « traitul vietii la maxim »samd. Astfel incat pot spune cu siguranta ca aceasta mare masa de public « robotizata » muzical astfel si in starea de lucru si in starea de distractie nu o mai poti apropia in nici un fel de o atitudine normala si pierduta in timp,fata de muzica atat din perspectiva respectului ptr muzica si artist cat si din perspectiva aplecarii avizate catre o muzica ceva mai evoluata din toate punctele de vedere. Pot spune cu o marja de siguranta destul de mare ca peste 80 la suta din populatia globului se afla in aceasta categorie.
Restul de 20 la suta poate fi considerat public de specialitate intr-o zona muzicala sau alta, dar din acest 20 la suta cred ca poate fi avizat doar jumatate. Si iata cum ca si in evul mediu si in secolul XXI, muzica de calitate, cea « exacta » scrisa cu doua-trei sute de ani inainte sau cea din zona pop-cult scrisa cu max. 50 de ani in urma indiferent ca e jazz, rock sau blues este apanajul unui maxim 10 la suta din populatia globului. Din pacate numai 1 din 10 oameni se poate bucura constient de frumusetea muzicii lui Beethoven sau profunzimea muzicii de la Pink Floyd. Sigur ca publicul din partea de vest a lumii si ma refer aici la civilizatia occidentala este cel mai atasat valorilor fundamentale ale muzicii datorita faptului ca o mare parte din educatia oamenilor, in general a fost si este facuta prin intermediul muzicii. Sunt 2-3 generatii de cand lumea occidentala este educata sistematic si prin intermediul muzicii. In ultimii 25 de ani si ca urmare a uriaselor schimbari economice , o alta zona, « lumea galbena » a devenit avida de muzica si in special de muzica occidentala. Acolo nu stiu cata constienta exista dar stiu sigur ca exista mult mai multa dorinta si nevoie ca oriunde altundeva pe glob. Publicul in Romania este , la scara tarii noastre, cam la fel ,cu adaugarea influentei importante, mai ales la natia romana pe care o reprezinta ruralitatea romanului. De aici atitudinea lui fata de muzica si prezenta ei in viata cotidiana si mai ales atitudinea lui fata de cei care canta. Muzicantii in Romania sunt priviti fie cu invidie ptr averile si castigurile lor facute fara elan muncitoresc fie cu superioritate si aroganta cand e vorba de muzicanti sau lautari nu neaparat mai slabi ci cu mai putina popularitate. Se pare ca e un subiect vast. 

2014, 14 septembrie,Viena
N-am terminat subiectul legat despre public dar voi trece in partea cealalata si anume la cei care canta. Mai intai cum le spunem…pai daca suntem americani le spunem la toti musicians. E simplu, e direct, e civilizat. Daca suntem prin Europa, francezul ii zice la fel ca englezul sau americanul, neamtul ii zice musiker ca si rusul muzikant. In limba romana, romanii au preluat ambele termene de muzician si muzicant, folosindu-se de multe ori si termenul de lautar. Eu acum nu ma refer la limbajul de specialitate si la specialisti. Ei stiu(e surprinzator ca nu toti) care sunt diferentele. Dar marele public din Romania are cateva caracteristici bine definite. In primul rand arhi-cunoscuta lui ruralitate. Civilizatia rurala ne spune ca in sat, lautarii erau acei minoritari tigani care mai intotdeauna locuiau in niste case prapadite de la capatul satului fiind izolati si doar tolerati de restul comunitatii datorita diferentei de limba, de mod de viata si mai ales de faptul ca au fost dintotdeauna nou-veniti si mai ales, nu cu mult timp in urma, in sens imemorial, au fost robi. Ei canta la hora, duminica, unde aveau o atitudine slugarnica fata de comunitate si mai ales fata de marii gospodari ai satului in primul rand ptr ca in restul zilelor munceau cu ziua ptr a-si creste copii pe diversele tarlale ale consatenilot si/sau a boierului din tinutul respectiv. Nu vreau sa intru intr-o analiza sociologica a traditiei si psihicului colectiv la tigani. Au si ei o gramada de « bube in cap ». Ma rezum in a-ti schita o imagine a lautarului care a intrat in constiinta comuna a poporului, respectiv publicului din Romania de mai multe secole si mai multe generatii. Romanul in marea lui majoritate il va vedea pe omul de muzica intr-un fel, poate mai stilizat, poate mai naiv sau dramatic, dar in genere se va raporta intotdeauna la aceasta matrice cognitiva sapata adinc in adn-ul sau, de zeci si sute de ani pe care, evident, in functie de educatia si cultura fiecaruia este controlata mai mult sau mai putin. Insa absolut toti romanii, nespecialisti si fara legatura cu muzica vor vedea in muzicianul roman, mai putin insa in cel strain, samburele acelei imagini, va privi cu o mai mica sau mai mare putere pe acel ins ce canta indiferent ce canta, pana la urma, ca pe unul care face o chestie care nu prea e serioasa nici ca arta, cum ar fi arhitectura sau literatura si nici ca meserie, cum ar fi medicina sau avocatura spre exemplu. Romanul, in mare parte, s-a obisnuit sa vada in muzician insul mai putin serios, neaparat sugubat sau distractiv in vreun fel, un soi de nebun al regelui cu studii superioare. Lucrurile se schimba insa cand romanul intra in contact cu muzicianul strain, ptr ca aici intervin in combinatie si alte automatisme, cum ar fi « tot ce e strain e definitiv mai bun ». De aici si o mutatie lingvistica hilara si confuza. Romanii au clasificat oamenii de muzica in muzicieni, muzicanti si lautari. Daca ne oprim strict lingvistic la primele doua denumiri constatam cu usurinta faptul ca inseamna una si acelasi lucru, muzician venind din lexicul anglo-francez, iar muzicant venind din lexicul ruso-german. In ambele situatii sunt denumite aceleasi categorii sociale de artisti. In Romania si , am verificat, nicaieri in alta parte, in mentalul colectiv muzicienii sunt aia plictisitori difuzati pe Romania muzical sau Romania cultural, muzicantii sunt aia care canta coveruri prin cluburi si pe la petreceri iar lautarii sunt fie popularisti fie manelisti.
Cei mai multi dintre cei care canta se simt frustrati daca le spui muzicanti sau lautari, chiar daca nu recunosc. Cam toti se considera muzicieni, chiar daca nu au facut juma’ de ora de scoala de muzica sau chiar daca traiesc basic din IT sau ospatarie si mai canta cu chitara din cand in cand la sfarsit de saptamana. Sigur ca nu numai ruralitatea este o premiza a acestei mentalitati frivole despre muzicianul din Romania. O alta premiza importanta este media romaneasca din ultimii 25 de ani. La televizor « canta » niste doamne despuiate ale caror ambitus depaseste cu greu o cvinta si aia micsorata si mai « canta » si niste domni tatuati si cu patratele facute la sala si/sau cu steroizi ai caror ego-uri au nevoie de incaperi de genul celor din casa poporului ptr a se putea misca in voie.
Acesti domni si doamne care polueaza ecranul televizorului facand audiente la puberi de orice varste, fac foarte rau insului numit muzician. Pentru ca el, din partea publicului pe langa portia de ruralitate mai primeste si portia de frivolitate si prost-gust, iar daca peste toate astea mai practica si o muzica non-comerciala mai primeste si portia de « trecut cu vederea ». Spre deosebire de ruralitate care e sapata in adn, media actioneaza puternic la nivelul diluarii valorii muzicale in favoarea unui exercitiu de imagine fara fond si, ceea ce mi se pare mai grav este ca infige in psihologia oamenilor ideea ca muzica nu este o arta , nu este o meserie ci un spatiu de dezmat si manipulare, iar marele necaz este ca intr-o atare situatie un parinte care identifica la copilul sau talent muzical substantial se gandeste si ezita si deseori renunta de 10 ori mai mult decat un parinte care identifica la copilul sau un talent catre cismarie sau matematica. Pe langa ruralitate si media in chiloti se mai adauga si superficialitatea venita dinspre « specialisti » dinspre « oamenii de muzica ». Stiai de exemplu ca dj-ii se considera muzicieni ? Stiai ca ei cand se duc sa puna si sa mixeze muzica spun ca se duc sa cante ? Apoi muzica la kilogram. Punem un kick-bass, punem niste emulatoare care apar si dispar pe vreo 2-3 track-uri, stam cu o domnisoara « bine » sa se vaite si sa geama vreo 3 ore in studio, dupa care ii bagam gemetele prin niste filtre si efecte date jos gratis de la rusi de pe net si gata piesa. Mergem cu ea la prietenu’ stim noi care, care are casa de discuri si care merge la prietenu’, stim noi care, care e director de programe la radioul care are 350% audienta la radiourile din masinile care stau zilnic la cel putin 30 de stopuri in Bucuresti si, in 3 luni gata hitu, gata videoclipu, apare si can-can face niste poze din tufisuri si gata si vedeta. Cum care ? aia care gemea la inceput...ce nu intelegi...e cantareata, artist, muzician...pai da?...
Cam asta se intampla in Romania, doar in Romania, ptr ca peste tot pe unde am intrat in contact cu muzicieni fie in EuropaAmerica sau Asia nimeni nu are astfel de apasari. Fiecare isi asuma jobul sau fie ca este working musician(adica cei care sunt entertaineri) fie ca sunt free lanceri, zonal artist, national artist sau international artist in primul rand au joburi asigurate fie de un agent privat fie de o agentie de specialitate, sunt asigurati social si medical prin intermediul unui sindicat sau a unei uniuni profesionale si au acelasi statut fata de toti ceilalti membrii ai societatii, fiindu-le respectate gradele de competenta sau de experienta si fiindu-le respectat statutul de artist.
Insa au si ei tot felul de probleme de alta natura. In Germania, de exemplu, in partea de vest si sud a Germaniei muzicienii nu prea au de lucru, spre deosebire de cei din partea de est, mai ales de cei din Berlin care au mai multe joburi. In zona de stat lucrurile stateau foarte bine pana acum 5-6 ani. De atunci din lipsa de fonduri si/sau ptr ca au observat ca merge si asa au inceput sa introduca in orchestre si coruri persoane care vor sa cante dar au alte joburi si vin pe gratis, adica amatori. Iar asta este o mare problema in multe feluri. Occidentul are si el, precum vezi, ogroaza de probleme, insa daca muncesti si te promovezi si daca , mai ales, ai ceva de spus exista sanse mult mai mari, decat in Romania, sa te exprimi si sa traiesti la un standard civilizat, dintr-o meserie(arta) respectata de societate.
In Italia, taxele atribuite ownerilor de cluburi sau locatii in care se canta live sunt foarte mari, iar la ei nu exista varianta, ca la noi de lucru la negru ptr ca legile, chiar daca e Italia, sunt foarte drastice si se aplica. Din acest motiv muzicienii italieni migreaza in primul rand pe vapoare sau cei mai multi in alte tari. Elvetia este o tara buna ptr muzicieni unde onorariile sunt mai mari decat oriunde in Europa, dar iarasi, legile legate de emigratie si munca, chiar si ptr un neamt sau austriac sunt complicate si delicate. Nicaieri nu e roz. Exista o singura tara sau zona in care muzicienii chiar sunt rasfatati as putea spune. Ma refer la Australia si sora ei mai mica Noua Zeelanda. Acolo nu a existat criza, acolo exista un sindicat, poate cel mai puternic din lume(cu care dealtfel am intrat in contact in perioada in care m-am straduit sa pun bazele unui sindicat serios in Romania si nu am reusit). Concluzia este foarte simpla. Daca esti european si vrei sa inveti sa canti muzica exacta trebuie sa te duci de la Viena incolo ca sa poti invata la o scoala care conteaza. Iar apoi daca vrei sa profesezi trebuie sa te duci in cu precadere in tari de limba germanica unde bugetele sunt mai mari(Scandinavia,Olanda,Germania etc.). Daca esti european si vrei sa inveti si sa canti mai apoi in mod profesional jazz este obligatoriu sa iti faci bagajul si sa pleci in State sau Canada. Daca vrei sa canti rock trebuie sa pleci la Londra. In rest e frectie la picior de lemn. In Romania prospera doar cei care canta muzica populara romaneasca sau manelistii. In rest, ceilalti, o duc bine, in cel mai bun caz. Miles Davis avea o vorba : «  Cand muzicienii de rock au palate, muzicienii de jazz o duc bine ». Cam asa se intampla, in opinia mea cu muzicienii si cu publicul.

2014, 4 octombrie, Belgrad
Au fost cateva perioade de adevarata glorie universala sau locala in istoria muzicii universale sau romanesti. Si gandul ma duce in primul rand la secolul 19 cand in Europa de vest si centrala au fost oarecum concomitent o mare parte din cei mai de seama creatori. Chiar si la inceputul secolului 20 treaba asta s-a mai prelungit, nu cu aceiasi stralucire dar oricum bogata. Practic daca ar fi sa ne uitam incepand cu 1700 si pana in 1950, timp de doua sute cinzeci de ani in care muzica exacta a spus o mare parte din ceea ce a avut de spus. Inainte de 1700 au existat deja premizele aparitiei acestei epoci, in primul rand datorita laicizarii muzicii, mi-as putea eu permite sa spun si astfel prin popularizarea ei, iar impulsul a inceput in perioada renasterii ( e interesant faptul ca acea epoca s-a numit « renastere », adica renasterea suflului culturii antice, care cel putin ptr biserica era asociata cu paganismul si ereticul) o perioada in care s-a dezvoltat totul avand ca si impuls revolta fata de sutele de ani anterioare in care biserica a tinut totul ascuns populatiei, astfel interesele fiind doar de manipulare si conducere discretionara. Asadar perioada de aur a muzicii exacte a durat practic 250 de ani, atunci cand marea majoritate a creatorilor care conteaza au lasat in urma marea lor opera. Dar aceiasi muzica exacta a mai avut o epoca infloritoare. Aceea a marilor interpreti. Aceasta s-a consumat cam pe intreg secolul 20, atunci cand, iarasi, s-au exprimat intreaga pleiada de mari dirijori, instrumentisti si cantareti. Asa incat putem spune de data asta in mod complet faptul ca orizontul infloritor al muzicii exacte s-a consumat vreme de 3 secole.
In cazul jazz-ului perioada infloritoare s-a rezumat la secolul 20. Din 1900 odata cu zorii acestui gen muzical si incheind undeva in zona inceputului de mileniu trei si jazz-ul si-a, atins limita de competenta. Aici as mai adauga si istoria teatrului muzical american, a Broadway-ului, atat de apreciat peste ocean cu precadere dar si in Europa si Asia.
Rock-ul mondial a avut o si mai mica perioada infloritoare. Premizele lui au inceput undeva dupa cel de-al doilea razboi mondial, a culminat in perioada anilor 60-80 si a
inceput usor sa apuna spre finalul secolului, practic asistand la jumatate de secol de stralucire. Critica muzicala de specialitate care conteaza, anume aceea americana include toata muzica pop-ulara in rock asa incat aici vorbim inclusiv de pop si toate celelalte subgenuri pop-rock. Daca ar fi sa adunam totul intr-o suma esentiala, constatam ca intre 1950 si 2000 muzica, in general s-a manifestat cu toata puterea ei la mai toate nivelurile de perceptie, avand valoare nemaiintalnita pana atunci sau dupa. Din aceasta suma de 50 de ani si extinsa la maximum 300 de ani, traim noi astazi deopotriva muzicieni si public, producatori si consumatori, iar timpul in care traim este timpul trecut. Chiar si daca luam exemplul Romaniei matricea a fost ,in general si pastrand proportiile cam in aceiasi termeni. Mari compozitori de muzica exacta post-Enescu s-au manifestat in zona anilor 50-70. Mari interpreti deasemenea s-au manifestat intre anii 40-90. Jazz-ul romanesc prin marii lui reprezentanti a inceput sa se manifeste prin anii 50 si s-a cam oprit maxim la anul 2000. Rock-ul s-a manifestat infloritor intre anii 60 si maxim 90. Deci si aici ne raportam tot la timpul trecut. Iar din cate stiu si prin alte parti lucrurile s-au manifestat cam tot la fel. In nici un domeniu muzical nu au m-ai aparut fenomene, creatori sau interpreti care sa ii intreaca dpdv valoric pe cei din epocile mentionate, cel putin de la inceputul acestui mileniu si secol. Se pare ca lumea isi « trage sufletul » ? Se pare ca s-a spus tot ceea ce era de spus ? Se pare ca lumea a « obosit » ? Se pare ca lumea e foarte grabita spre nici ea nu stie ce si nu mai are timp sa creeze, sa asculte, sa se bucure de muzica cu adevarat valoaroasa, indiferent de gen ? Ce combinatie neinteleasa de mecanica cereasca si destin traim in acest moment in care sinusoida adn-ului uman colectiv cel putin la nivel de creatie, respectiv de transmitere a mesajului divin prin arta este undeva jos sau foarte jos si care va fi forma de dezvoltare sau aceasta involutie trebuie inteleasa tot ca o evolutie ? E foarte greu de spus si nu cred ca trebuie gandit pe axa bine-rau sau evolutie-involutie.
Un mare « aport » la toata aceasta treaba il are si media. Pe de-o parte cu un element pozitiv, iar pe de alta parte evident, cu unul negativ. Cel pozitiv consta in usurinta cu care ajungi astazi la informatie. In acest caz, poti asculta muzica inclusiv valoroasa, daca vrei, iar distanta intre tine si acea muzica este de un click. Cel negativ consta si probabil ca este ca o « emanatie » din motivatia pozitiva, in faptul ca muzica, efectiv, de cei mai multi oameni, este « luata peste picior ». Cei mai multi oameni o considera ca pe un lucru neserios si la care nu trebuie multa atentie, de aici aparitia unor « creatori » de bubble-gum-music, la asa cerere asa oferta si astfel profilul valoric al muzicii, luata in ansamblul ei, s-a deteriorat foarte mult, mai ales in ultimii 20 de ani. Problema cea mai mare dar si interesanta este aceea ca dupa 1990 cand declinul s-a accentuat si mai ales dupa 2000 cand criza de valori s-a asezat in mod clar, nu se intrevede deocamdata nici o schimbare in bine, care oricum din momentul in care o sa se intrevada procesul oricum va mai dura cel putin 10 ani pana cand se va putea identifica procesul si evolutia ca atare. O alta problema este aceea ca daca va veni o noua crestere valorica ce va veni cu siguranta, e doar o problema de timp, e greu sa identifici acum catre ce si cum va fi aceasta crestere. Deocamdata ca si in situatia unui organism viu, puterea de creatie muzicala a omenirii, dupa 100, respectiv 300 de ani a luat o pauza de odihna sau a intrat in hibernare. Cat va trece pentru un nou reviriment ? Cum vor suna si arata viitoare valori muzicale ale lumii si la ce tip de lume se va adresa ? Care va fi legatura cu acesti ultimi 300 de ani ? Greu de spus. Cat va dura aceasta hibernare ? Cat de epigoni sunt actualii creatori, referindu-ma la cei care chiar au ceva de spus ? Cat de constient sau inconstient va trece aceasta perioada ? Iarasi e greu de spus...Probabil ca vom marca aceasta perioada ca si una « neagra » asa cum e marcata dpdv muzical perioada de inceput a evului mediu, cand in afara unor canturi religioase mai mult sau mai putin interesante nu s-a intamplat mai nimic, tot ce a insemnat ars antiqua si ars nova, spre exemplu fiind la nivel de uz strict de specialitate. Sunt perioade in trecerea prin timp a speciei umane in care oamenii au fost mai putin sau mai deloc preocupati catre muzica. 

2014, 21 octombrie, Budapesta
Si aici concluzii…muzica, muzicieni, public. Ar trebui sa fie important ? Cred ca da. Dar doar pentru noi, cei care traim cu asta in fiecare zi. Muzica este importanta, ptr ceilalti, adica ptr cei care doar consuma muzica intr-un procentaj foarte scazut. Muzica este consumata, in marea ei majoritate ca pe un produs fast, rapid, fara prea multe brizbrizuri.
Cei mai multi fac asta, iar pentru ei muzica nu este importanta, e un amanunt al vietii lor. Ptr ei nu e nici o diferenta intre « Florin Salam » fie ca e din Romania si canta manele, fie ca e din America si canta country, fie ca e din Austria sau Germania si canta yodlere sau brass-music si Bach, Miles Davis sau Pink Floyd, indiferent de mesaj, daca el exista, al acelei muzici. Ei folosesc muzica, sau bautura, mancarea sau sexul ptr a-si satisface nevoi primare, ptr ca sunt la nivelul unor nevoi primare si nu isi doresc altceva. In kabbalah exista o teorie din acest punct de vedere care poate fi aplicata si aici fata de nevoia de muzica, cum de altfel poate fi aplicata atat la nivelul istoriei colective a omenirii dar si la nivelul fiecarui individ. In grija noastra de sine, adica in egoismul nostru, neperiorativ si necesar insa, primul nivel de necesar este acela al mancarii, adapostului si sexului. La acest nivel unu, sa-i spunem, se opresc marea majoritate a oamenilor. Din punct de vedere muzical acest nivel unu se traduce prin ceea ce iti scriam mai sus. Muzica de tip « Florin Salam », simpla, primara, facuta repede, consumata repede, fara un mesaj constructiv si evident raportandu-se la viata acestui nivel si la nevoile lui, cu « dusmani si smecheri » in manele, cu « baieti de baieti » si « respect » in hip-hop, cu fete dezbracate si baieti cu muschi si tatuaje in pop.
E peste tot si daca tu ca entitate ai depasit acest nivel te sufoca si te loveste in permanenta. Apoi este nivelul doi, mai putin intalnit la noi dar foarte des intalnit, deasemenea in tarile bogate, civilizate. E vorba de acea « minunata » clasa de mijloc, care mai consuma elemente din nivelul unu ,dar care de multe ori are pretentii mai inalte. In muzica se traduce prin, sa zicem « muzica de foc de tabara », de cantat pe plaja la Vama veche, folk sau rock, cu mesaj ceva mai rasarit. Acest nivel doi si-a rezolvat primele necesitati, iar aici este nevoie de acumulari materiale, adica de prosperitate si bogatie, prin asta este caracterizat acest nivel. Odata rezolvate nivelurile unu si doi, omul bogat si prosper simte nevoia si doreste recunoasterea acestora de catre ceilalti, iar asta se traduce prin nevoia de putere, dorinta de a-i stapanii pe ceilalti, de a le dovedi superioritatea, iar acesta este nivelul trei, dorinta de putere. Din punct de vedere muzical, aici, eu ii asez pe snobi, adica oameni care pretind dar nu sunt in stare sa priceapa muzica altor nivele. Tot aici ii asez pe colectionari. Cei care sunt pasionati de muzica, dar nu trec de nivelul unui middle-jazz sau middle-rock, cum ar fi, sa zicem, un Nat king Cole sau Louis Armstrong sau AC/DC sau Deep Purple sau tot aici ii asez pe semidocti, care sunt mai periculosi decat snobii, caci au si baze teoretice, de fapt, fals teoretice. Conform kabbalah exista un ultim nivel din aceasta realitate, cel mai de sus, la care s-a ajuns ca si necesitate sau dorinta, la care au ajuns putini oameni si anume dorinta de cunoastere. Dupa ce a rezolvat si cu puterea, omul si-a dat seama ca « finis coronat opus-ul » puterii, forma suprema de cizelare este cunoasterea, stiinta, cultura. Si atunci bogatul care intre timp a devenit si puternic isi permite sa puna mana pe carte adevarata si pe muzica adevarata. Putini dintre ei, repet. Altii, iarasi putini, dar un pic mai multi decat ceilalti, tintesc direct nivelul patru, dupa ce toti au trecut de nivelul unu, unii l-au rezolvat si pe cel de al doilea, iar acest nivel patru inseamna cu adevarat muzica « mare » de toate genurile si tipurile, aici deja sunt oameni de stiinta, oameni de cultura si arta absolut veritabili care percep si emit mesaje intelectuale consistente, este, in general acea lume retrasa, neimplicata social, in mare parte, caruia ii « pute » tot si toate, nu in totalitate insa si care judeca societatea pornind de la idiomul « noi si masele » adica noi, cei luminati si restul, prostimea si vulgul, la diverse niveluri de aroganta sau chiar la fara aroganta dar cu siguranta de ignorare a celor care nu sunt ca ei. Aici se asculta in principal muzica exacta, jazz-ul « intelectual », art-rock-ul si nu isi gasesc locul snobii, semidoctii, imbogatitii si « puternicii » indiferent din ce parte a societatii ar veni ei. Aceste patru niveluri, kabbalah ne invata ca apartin lumii materiale, fizice. Peste toate acestea exista si un nivel cinci, pe care kabbalah il numeste « punctul din inima ». Mai exact dorinta de a darui, de a impartasi, de a comunica , de a te apropia de ceilalti, de a crea o comunitate dornica de inaltare. Este nivelul de trecere de la lumea fizica la cea spirituala, este reintoarcerea fireasca ca si uniune de puncte din inima catre creator, prin dorinta de a primi sublimata cu dorinta de a darui, intorcand darul fiintei primit, inapoi catre creator, implinind astfel finalitatea visului creatiei, pe care creatorul la avut la inceputurile a tot ce exista. La acest nivel, ultimul cunoscut de entitatile fizice numite oameni ajung, dealtfel ca si la toate celelalte, cei care isi doresc acest lucru si cei care inteleg aceasta dorinta si acest parcurs. Unii parcurg cuminti toate cele 5 niveluri. Alti sar peste cele pe care nu le doresc. Foarte putini se nasc cu prerogativele nivelului cinci si tot foarte putini, pana la urma isi doresc acest nivel. Aici nu mai este vorba de cantitati. De bani, de putere si nici macar de cunoastere. Sigur ca aceasta din urma poate folosi dar nu este determinanta cum s-ar crede la prima vedere, ptr ca este un alt tip de perceptie si de manifestare. Am sa iti dau un exemplu evident legat de muzica. Nivelurile inferioare considera muzica un suport pentru dans, de exemplu si am intalnit, nu odata oameni care gandesc asa. Dar la nivelul 5 nu mai functioneaza nici analiza de forma sau fond a unei lucrari muzicale ci reactia directa constructiva a muzicii la si prin energiile subtile pe de-o parte, mai exact la modul in care intreg fluxul muzical influenteaza mediul viu inconjurator si mai ales asa cum ti-am spus intr-o alta ocazie faptul ca muzica pe langa faptul ca este un cod universal, este singura arta de esenta divina, deci necreata de om.
Kaballah este o cale spirituala, cam asa ar putea fi aplicata intre muzica si om, dar sunt si ate cai spirituale, evident, care pana la urma, cu un alt bagaj spun si mai ales duc la aceleasi rezultate.
Asta este muzica si muzicienii, ptr mine. Asta inseamna publicul, cel care este din ce in ce mai putin dedicat. Si mai e ceva si cu asta inchei. Suntem in plina decadere a valorilor muzicale dar asta nu poate fi decat benefic. Cu siguranta va urma o perioada de inflorire, de renastere si asta este foarte bine, chiar daca aceasta nu se va intampla in timpul vietii mele. Din acest motiv spuneam despre greseala de a indentifica raul sau binele, evolutia sau involutia. Pana la urma daca un gen muzical exista, asta inseamna ca el este necesar, este dorit. De la manele la Dream theater. De la muzica populara la Bach, de la folclorul autentic la muzica astrelor. Iar omul in functie de ce poate si ce-i place are o nevoie nesfarsita de muzica."Fara muzica viata ar fi o greseala".

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Eurovision 2017 - victoria bunului simt asupra muzicii la kilogram

Scrisori catre un prieten muzician indepartat - partea a treia

Interpreti OK! Creatori YOK! - Eurovision Romania 2017